La 18 ani, în 2001, am câștigat un concurs de eseuri intitulat „România în care aș vrea să trăiesc”, organizat la Memorialul de la Sighet – fosta închisoare comunistă unde au pierit atâtea dintre elitele acestei țări.

Visam atunci la o Românie liberă, dreaptă, europeană.
Și România de azi e mai aproape de acel vis. Dar are și rupturi adânci.

Ceea ce am trăit eu – și alții – în ultimii ani e departe de orice vis. Mai grav: e incompatibil cu demnitatea, libertățile și drepturile fundamentale dintr-un stat de drept.

Cel mai dureros e altceva:
tot ce mi s-a întâmplat mie se poate întâmpla, oricând, oricui – chiar și atunci când pare imposibil.

Abia acum am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii tras într-o luptă.
Să nu mai poți întoarce spatele, chiar dacă ai vrea.
Să nu mai poți tăcea, chiar dacă ți-e frică.

Poate că n-am făcut destul. Poate că am tăcut prea mult.
Dar de acum, nu mai pot tăcea.

Eseul cu care am câștigat acel concurs se numea „Viitorul depinde de mine”.

De ce ți-e frică de swing?
Și, mai important, de ce nu vorbești despre asta?

Am stat de vorbă cu zeci, poate sute de cupluri în căutare de libertate, curiozitate, fantezie, autenticitate. Și de fiecare dată, dincolo de cuvinte, am simțit același lucru: frica.

Frica ascunsă în spatele întrebărilor „Dar dacă…?”, frica strecurată în pauzele lungi dintre propoziții. Frica de a pierde ceva ce pare stabil. Frica de a afla ceva ce nu mai poate fi „neaflat”.

Hai s-o spun pe șleau. Sunt două mari frici care te țin departe de swing – sau de orice fel de explorare relațională reală:

Intrarea într-un club de swing nu este doar despre explorare sexuală, ci și despre o profundă confruntare cu propriile emoții. Este acel moment în care fiecare parte din tine este pusă față în față cu realitatea dorințelor, geloziei, curiozității și propriilor limite.