La 18 ani, în 2001, am câștigat un concurs de eseuri intitulat „România în care aș vrea să trăiesc”, organizat la Memorialul de la Sighet – fosta închisoare comunistă unde au pierit atâtea dintre elitele acestei țări.
Visam atunci la o Românie liberă, dreaptă, europeană.
Și România de azi e mai aproape de acel vis. Dar are și rupturi adânci.
Ceea ce am trăit eu – și alții – în ultimii ani e departe de orice vis. Mai grav: e incompatibil cu demnitatea, libertățile și drepturile fundamentale dintr-un stat de drept.
Cel mai dureros e altceva:
tot ce mi s-a întâmplat mie se poate întâmpla, oricând, oricui – chiar și atunci când pare imposibil.
Abia acum am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii tras într-o luptă.
Să nu mai poți întoarce spatele, chiar dacă ai vrea.
Să nu mai poți tăcea, chiar dacă ți-e frică.
Poate că n-am făcut destul. Poate că am tăcut prea mult.
Dar de acum, nu mai pot tăcea.
Eseul cu care am câștigat acel concurs se numea „Viitorul depinde de mine”.
